Drumul spre cărți a trecut prin filme
Au fost ani în care seara noastră avea forma unui ritual tăcut, nescris nicăieri, dar respectat cu sfințenie: canapeaua, pătura trasă până la bărbie, un film ales de ea — de cele mai multe ori unul care fusese, într-o viață anterioară a lui, o carte. Nu era întâmplare. Eu cumpărasem biletul ăsta dublu dinainte, fără s-o anunț: îi arătam filmul ca pe o poartă, sperând s-o conving să treacă dincolo de ea, spre pagina scrisă.
-Cartea e mai interesantă, îi spuneam, de fiecare dată, cu încăpățânarea blândă a cuiva care crede sincer în ce spune, dar care știe și că nimeni nu se îndrăgostește de o carte fiindcă i-a poruncit-o cineva. Încercam s-o atrag spre lectură așa cum ademenești o pisică spre un prag deschis, cu momeala lăsată mereu la vedere, niciodată forțată în brațele ei.
La film, eu eram cea care se poticnea. Pierdeam câte un fir subțire, cu intentia de a simti o remarcă rostită repede, cu o privire schimbată între doi actori, o cotitură a poveștii care-mi fugise printre gânduri, acolo unde mintea mea plecase, pentru o clipă, în altă parte.
-Stai, că n-am văzut faza, spuneam. N-am înțeles ce s-a întâmplat.
Ea nu se grăbea niciodată să-mi răspundă pe loc, de parcă răbdarea i-ar fi fost cusută direct în firea ei.
-Imediat, în pauză, îți povestesc ce s-a întâmplat în faza pe care ai ratat-o, zicea. Făcea asta, exact la prima pauză, cu seriozitatea cuiva care știe un adevăr vechi: o poveste lăsată neterminată e, până la urmă, o poveste pierdută pe drum.
Apoi au venit observațiile ei, cele care mi-au arătat că ceva se mutase, discret, dintr-o parte în alta a casei noastre. „
-Vai, au scos pasaje întregi! spunea, de fiecare dată cu aceeași mirare proaspătă, ca și cum regizorul ar fi tăiat o bucată din propria ei amintire. Plina de uimire se gasea intr-un scenariu scris de altcineva.
Iar eu uimita descopeream , hm, citise deja cartea. Știa exact unde fusese rana, chiar și acolo unde filmul o cususe la loc, grăbit, se intrista fara să se vadă.
La pauză, ea avea firul poveștii în mâini. Eu îi dădeam voie să se desfășoare. Stăteam lângă ea ca lângă un izvor pe care nu-l mai controlam, ascultând cum întâmplările se așezau la loc, în ordinea lor adevărată, cu tot ce filmul alesese, din grabă sau din lene, să lase deoparte. Rolurile noastre se schimbaseră fără ca vreuna dintre noi să ne dam seama ca fiecare avea sa se schimbe.
Asa ca toate lucrurile importante dintr-o casă, pe tăcute se cam schimba, în timp ce amândouă ne uitam în altă parte.
Astăzi citește pe nerăsuflate, cu o lăcomie frumoasă, pe care n-am mai văzut-o la nimeni altcineva din jurul meu. Poate as mai avea pe cineva in minte. Eu am rămas lângă film, acolo unde m-a lăsat povestea să stau. Ea a mers mai departe, în carte, și apoi mult mai departe de atât.
Scriu rândurile astea cu recunoștință pentru perioada aceea care a trecut, pentru canapeaua aia, pentru firul subțire pe care mi l-a întins ea, de atâtea ori, ca să nu mă pierd în poveste. Acolo unde sta ea e departe de canapeaua noastră, iar serile alea nu se mai repetă exact așa, niciodată identic. Dar drumul pe care l-am deschis cu o propoziție repetată prea des "cartea e mai interesantă " a ajuns, până la urmă, exact unde-mi doream, chiar dacă eu am rămas, cumva, de partea cealaltă a ecranului, privind-o cum pleacă, mulțumită, spre pagină.
...
Scriu toate astea fără prea multă lustruire, așa cum îmi vine, uneori cu câte o virgulă pusă greșit, si ma razgandesc chiar de am gresit o las așa, fiindcă așa sunt eu, și așa vreau să rămână, vocea mea adevărată, până descopar in ea ceva personal.
Elenuta sunt.
